Un punct de vedere care rămâne punct

”Da, dar nu e cazul meu…”

”Nu cred că se poate altfel”

”Știu eu mai bine cum”

”Faci cum spun eu și doar atunci…”

Punctele de vedere sunt opinii până când nu rămân doar puncte. Și atunci punctele se transformă în rigidități, vorba românului-”Puține idei dar fixe”

Și ce ne-ar costa să ascultăm cu adevărat ce spune și celălat? De ce ne apărăm cu atâta ardoare propriile idei, până la limitare? De ce ne este atât de dificil să acceptăm că dacă stau cu spatele la un perete nu am cum să văd tabloul care e agățat acolo? Simțim nevoia să ne demonstrăm că mintea noastră este la control, că ȘTIM. Până când ni se pare că știm totul și ne închidem ușile care s-ar deschide spre alte perspective, spre aer proaspăt.

La fel, când numai noi știm, numai noi facem cel mai bine, nu le prea acordăm celorlalți recunoaștere, nu putem să-i apreciem, nici în interiorul nostru și cu atât mai puțin public. Și le vom găsi nod în papură, ori îi vom trata cu indiferența lui ”Nu-mi pasă”.

Cui i-am spus azi ce apreciez la el/la ea? Și nu de formă, nu pentru că așa vrea mintea, să facă exerciții. Cui i-am spus azi, din toată inima ”Bravo”?

Când putem să deschidem gura și să rostim cuvinte de încurajare și de apreciere înseamnă că am trecut peste teama că altul ar putea să fie mai bun, să facă mai bine. Atunci am internalizat ceea ce fusese doar un concept mental, și anume ”Mă compar doar cu mine”.

Poate că e o formă de smerenie să acceptăm că nu știm totul, că putem învăța oricând de la altul. Poate că e o formă de smerenie să vezi în celălalt lumina lui, chiar dacă, la fel ca noi, are și întuneric. Poate că fără judecăți și evaluări comparative, ne-ar fi mai drag de oameni. Și în cele din urmă, de noi.