Sub mască

Am simțit astăzi lacrimile neplânse ale perfecțiunii ca mască lipită de chipul frumos al unei tinere. Din nou, am asistat la durerea pe care o dă dorința de a fi perfecți.

Masca perfecțiunii lipită cu strat gros de adeziv pe chip reușește să convingă pe mulți în jur, devine un tipar după care cel în cauză își trăiește fiecare clipă. Gesturile atent controlate, zâmbetul pus pe față ușor amabil și de gheață, îmbrăcăminte atent studiată și asortată, sunt primul zid menit să țină la distanță  sentimente, în primul rând propriile sentimente. Din chingile perfecțiunii autoimpuse nu au voie să răzbată, nu sunt lăsate să răzbată emoții, ele sunt imediat aruncate în coșul reprimării. De obicei pentru că “nu se cuvine”.Sau pentru că la un moment dat, emoțiile au fost interpretate ca semn de slăbiciune, mai ales dacă ești bărbat într-un mediu în care bărbații nu au voie să plângă, dacă ești femeie care nu are voie să strige fără a fi etichetată isterică, dacă ai fost copil care ai fi vrut să râzi în hohote în public și ai aflat că „nu-i frumos” să faci asta. Așa învățăm “ să facem frumos” , să pozăm în perfecțiuni acceptate de cei din jur. Învățăm atât de bine încât ne convingem și pe noi că doar așa trebuie să ne comportăm, să fim.Și da, ne convingem și că trebuie să avem diverse obiecte –accesorii ale perfecțiunii.

În tăcere, în singurătate, emoțiile și sentimentele pot căpăta curaj să strige după ajutor. Doresc să iasă la lumină, doresc să fie înțelese, și mai ales se oferă să fie folosite ca unelte pentru evoluția noastră. Dar chingile sunt teroriști antrenați și strâng, iar omul strange și el din dinți și își înghite lacrimi, râsete, țipete. În fiecare clipă, în fiecare zi.

Iar mai devreme sau mai târziu, se trezește omul de sub mască , într-o zi, întrebându-se de ce nu e fericit, ce-o fi fericirea , de ce nu simte bucuria, de ce nu simte că e viu? Mai mult timp după ce a fost la cumpărături, de exemplu?

Dorința de a fi perfect, pentru ceilalți și pentru societate, pentru a fi acceptați, este bună prietenă cu controlul. Mână în mână, luptă împotriva spontaneității și creativității, luptă cu sentimentele, cu zâmbetele, cu plânsul eliberator, cu râsul din toată inima!

Ne dorim să fim perfecți sau ne învinuim că nu suntem așa, ăsta este cercul vicios din care cu greu ieșim și aflăm că ne este eliberatoare acceptarea condiției noastre umane.

Când de sub mască lăsăm totuși să curgă primele lacrimi și ne uităm în suflet, aflăm cum ele ne povestesc despre noi, frumoși și perfecți deja pe drumul către desăvârșire.

Îndrăznim apoi să râdem din tot sufletul, ne descoperim daruri până atunci nefolosite, simțim că suntem vii, pregătiți și curioși să aflăm mai multe despre noi și despre Jocul numit Viață.