Motto:
Soare-n suflet și un pic de vânt
Viață lungă și-un pachet de unt
Sare, mare și un strop de drag
Flori de stele-ți pun pe prag
În sala de ședințe Cei Trei jucau Popa – Prostu. Era un joc de care își amintise băiatul când s-a cuplat la rezervorul cu amintiri. Știți, rezervorul cu amintiri este folosit în momente anume aici, pe Mlem: când nu treci testul la ”Teleportare” pentru că ai greșit locul, când nu miști suficient de mult cu privirea banca grea de aliaj la ”Mișcări și Dansuri”. E simplu – iei notă mică înseamnă că trebuie să recapitulezi toată materia.
Băiatul încercase să-și amintească de ce, deși știa că trebuie să se teleporteze în spațiul Z23, deși știa și cum, a fost suficient să emită un gând ca să se ducă înapoi în locul acela cu multă culoare albastră. Aici bătea vântul cam tare și el știa că ceea ce simte e vânt. Ochii lui percepeau o culoare și el știa că e culoarea albastră.
Ce nu înțelegea era de ce zona aceea din piept i se încălzește, de ce senzorii de sănătate optimă de pe ceasul de la mână, deși rămân la fel, clipeau ca atunci când a apărut în fața lui colega blondă din spațiul Z1.
Ceva ce nu e defect dar are efect, ceva nou și totuși vechi.
Cam ca atunci când câștigi la Popa – Prostu.
Sărat, prea sărat, usturimi pe gât, fără aer, fără aeeer – ei, asta chiar nu ar fi trebuit să-și amintească deloc!! Nu ăsta era rostul rezervorului cu amintiri? Să lași acolo îngropat ce a fost greu demult, să accesezi după voie numai cunoștințele, fără nici o perturbare negativă sau pozitivă indicată de ceas sau simțită în piept?
Asta trebuia raportat, cei care aveau în grijă Spațiul de Recuperare de pe Mlem, au dat indicații clare să fie anunțate și cele mai mici deviații. Dar era curios, era foarte curios. Băiatul nu înțelegea ce i se întâmpla și mai mult decât ceea ce asta l-ar fi putut face să creadă despre el – de exemplu poate i se defectase sistemul de sinapse instalat cu atâta grijă de Profesorul însuși – căldura din piept îl făcea să se simtă …diferit.
Așa că a hotărât să se conecteze la acea amintire cu orice risc. Nu era de bine faptul că alți băieți nu se mai fuseseră văzuți în Spațiul de Recuperare. Era doar un zvon că s-au conectat la amintiri interzise. Nici unul nu s-a întors să spună ce și cum. Curios că băiatul acum se simțea curios ce era cu ceilalți băieți. Nici asta nu mai simțise. Și de fapt nu simțise nimic. De atunci, de când era albastru, vânt și sărat, nu, nu mai simțise nimic. Până una alta nici nu-i venise în gând cuvântul simt.
Trei spații de timp l-au căutat peste tot, până și Profesorul s-a deplasat din Camera de Goluri de Memorie atunci când a fost anunțat că unul dintre băieți nu s-a prezentat la alimentare. Regulile erau stricte și nimeni nu găsea vreun motiv pentru care nu le-ar fi respectat, prin urmare nimeni nu știa de ce băiatul dispăruse fără urmă. Dacă îngrijorarea ar fi fost permisă pe Mlem să știți că nimeni nu s-ar fi îngrijorat tocmai pentru că nu vedeau motive să dispari, să dorești, să fii curios. Dar cum nimeni nu simțea aici toate astea, cu toții prezentau pe ceasurile de monitorizare linii drepte, fără deviații.
Profesorul însă a știut atunci că lucrurile au scăpat din nou din control.
De data asta avea să se ducă după băiat, ceilalți nu erau la fel de importanți dar el, el era prima lui reușită, își pusese mari speranțe în el, tocmai de aceea atunci când i-a instalat sistemul de sinapse a avut grijă să facă el asta, nu a lăsat nimic pe mâna celorlalți profesori. Bine, erau cu toții instruiți chiar de el dar cu acest băiat era doar treaba lui, sinapsă cu sinapsă.
A verificat rapid în panoul de control al datelor din Rezervoarele de Amintiri ce fișiere accesase băiatul. Nu i-a fost greu de fapt să se ducă la Amintirea Inițială, doar el fusese și el acolo și știa că acel moment era cel care avea mai multă energie decât Spațiul de Recuperare pentru băiat. Cum de accesase băiatul acea Amintiree, ce-i scăpase lui, Profesorului, din control? Nu avea acum spațiu de timp pentru întrebări de acest fel, acum era mai important să recupereze băiatul, toți ceilalți contau dar nu erau periculoși. Băiatul avea instalate de el însuși sinapse de gândire superioară, nu a vrut el, Profesorul să-l facă cel mai puternic? Acum ceea ce trebuia să fie un avantaj și asigurarea Profesorului, putea să devină sfârșitul misiunii lui de salvare din suferință a ființelor de pe Pământ.
Conectat, inspir…tranc
Conectat, inspir și expir prelung…traanc
Abia la a treia încercare s-a conectat, iar asta ar fi trebuit să-i spună profesorului despre sine faptul că ceva în sistemul lui de sinapse era diferit.
Albastrul mării era decolorat spre mal, vântul zburlea fire de nisip. Căldura și câteva musculițe cloceau o dupăamiază obișnuită pe insulă. Profesorul simțea pericolul în forme ciudate de plăcere – era totuși casa lui inițială, cu toată tehnica și antrenamentul lui, părea că nu a uitat asta acum și că ceva îi făcea și lui ceasul să emită semnale neobișnuite legate puls și parametri emoționali. El era singurul care avea instalați și acești parametri, băieții erau monitorizați fără știința lor la acest capitol de el însuși printr-un indicator spion aflat pe ceasul lor. Ei nu aveau voie să știe despre emoții, asta i-ar fi stricat lui planul de a construi ființe perfecte, care să nu simtă nimic și prin urmare să nu poată fi perturbate de nimic atunci când vor fi trimise în misiuni de cucerire.
Profesorul se gândea la toate astea în timp ce grăbea pasul către casa albă și pătrată, acolo unde știa că îl va găsi pe băiat.
Restul lucrurilor s-au întâmplat prea repede pentru cât ar putea cuprinde capacitatea de stocare a minții celui care vă spune povestea. Încerc totuși să lămuresc cum se face că în zilele noastre Profesorul nu mai e profesor ci un simplu pescar pe o insulă undeva în largul Mării Egee.
Cel mai probabil protecția rezervorului cu amintiri fusese spartă la contactul cu emoția profesorului. Cum de avea el deodată emoții nu putem decât să ghicim – un om pe o bicicletă, miros de sare și vânticel călduț, senzația că se îneacă, că s-a sfârșit totul. apă, multă apă, prea multă apă. Sigur e sfârșitul.
Apoi un câine și un om pe bicicletă și un cântec.
Apoi multă dragoste din partea acelui om care nu-l văzuse în viața lui până în ziua când l-a salvat de la înec, din marea în care fusese lăsat în urmă de chiar părinții lui. Căldură mare în piept apoi, senzorii de la ceasul de monitorizare se dau peste cap dar Profesorul nu observă asta, doar se așează pe o piatră și plânge. Amintirile au năvălit necontrolat.
Plânsul fusese ceea ce ar fi vrut să nu mai știe niciodată atunci când omul cu bicicleta a murit atacat de câțiva hoți care-l credeau plin de bani.
Plânsul fusese motivul pentru care a făurit pe Mlem, la a doua lui călătorie în spațiu, Spațiul de Recuperare unde urma să salveze toți copiii care au suferit vreodată.
Băiatul a plâns și el puțin, ceilalți s-au făcut că au uitat pe ici pe colo ce li s-a întâmplat și probabil vom mai afla despre ei. Cert este că cel care a fost Profesorul s-a gândit că tot ce încercase era să fure plânsul dar i-a ieșit pe dos. S-a hotărât să facă plânsuri de bucurii cu toți oamenii pe care îi întâlnea: unora le dăruia câte un pește în zilele când avea și el noroc la pescuit- ce-i drept nu prea avea pentru că le cam dădea drumul înapoi în apă peștilor pe motiv că aveau un zâmbet drăguț. Altora le dăruia un cântec. Unui băiat i-a dăruit o dată o bicicletă despre care nu știm acum decât că e un pic ruginită dar toți cei care s-au suit vreodată pe ea au simțit nevoia să fredoneze un cântec ale cărui versuri nu știau să le fi auzit până atunci:
-Soare-n suflet și un pic de vânt
Viață lungă și-un pachet de unt
Sare, mare și un strop de drag
Flori de stele-ți pun pe prag
Deh, cântecelele de pe Mlem nu aveau cum să aibă prea mult sens pentru pământeni, fiind scrise fără a înțelege în totalitate ce înseamnă cuvintele fără emoții.