Pragul de jos

Uneori ne întrebăm cum oare pot unii dintre semenii noștri să îndure ceea ce pentru noi este deja parcă prea mult. De ce par a nu-și dori să facă nimic să schimbe o situație în care suferă. Și, din dorința de a ”le face un bine” le dăm sfaturi și ajutor, chiar cu riscul de a le face ”bine cu forța”. Iar cel în cauză, poate după o vreme în care, aparent, schimbă ceva, recade în aceeași suferință, dacă nu cumva aceasta capătă amploare. Poate descurajați de lipsa de reacție a celuilalt, poate ”lecuiți” de ”binele făcut cu forța„, abandonăm misiunea de ”Salvatori” și încercăm să ne vedem de propriile lecții, experiențe.

Pe cât de asemănători, noi oamenii suntem totuși atât de diferiți și în ceea ce privește limitele personale, iar pragul de suportabilitate maxim al fiecăruia dintre noi , deși flexibil în sine, nu corespunde cu al celorlalți întotdeauna. Dacă tu mergi la sala de forță și te simți mi-nu-nat după două ore de efort, crezi că și eu? Prietenă cu broasca țestoasă, eu, dacă mă vei fi convins să merg la sală J, îmi voi împinge limitele până la pragul maxim de o oră, după care, fluturând din mâini și cu picioarele tremurând, voi fugi rupând pământul. Vei spune poate că nu am antrenament și că după o lună voi face față cu brio. De acord, unele limite se pot extinde, se pot antrena, se pot împinge până unde nu am fi crezut. Și acesta este unul din principiile performanței uneori, în sport, în educație. O fi bine? O fi rău? Se pare că uneori e bine iar alteori nu,  și asta tocmai pentru că avem aceste praguri de suportabilitate a frustrării diferite, unde mai pui și faptul că suntem influențați de tot felul de alte ”amănunte” cum ar fi feedback-ul primit sau nu, primit la timp sau uitat definitiv. Păi te antrenezi o vreme 4 ore pe zi dar, dacă rezultatul dorit nu apare, dacă cei din jur nu apreciază efortul tău- premiile așteptate fiind și diplome, medalii și ”bravo” și ”arăți bine, ai slăbit/ ai făcut pătrățele”- motivația începe, puțin câte puțin să dispară în cazul în care nu a fost una intrinsecă, în cazul în care nu am făcut sport doar pentru plăcerea de a face sport, de a face mișcare.

Când vine vorba despre suferință, despre situațiile acelea inconfortabile în care stăm uneori fără să facem nimic, se pare că tocmai gradul de toleranță diferit  ne face să avem momente diferite în care acționăm în sensul schimbării dar și ceea ce primim ca  beneficiu din situația respectivă.

Merg la sală și fac efort( sufăr într-o măsură mai mică sau mai mare) și obțin un rezultat, o apreciere, un beneficiu. Sufăr și cumva asta îmi aduce și ceva bun- atrag atenția cuiva care mă ascultă, care sare în ajutor ori de câte ori mă plâng. Ca și la sală poate, există ceva ce primesc în schimbul stagnării în situația neplăcută.

Și iarăși diferiți, oamenii acceptă aceste beneficii diferit- unii își testează parcă rudele și cunoscuții și primesc tot ceea ce ei oferă până când cei din jur nu mai au resurse, nu mai au suflet din care să dea. Și atunci vor fi atins ceea ce pentru ei înseamnă pragul cel mai de jos al suferinței. Alții, atenți la propria persoană, atenți la ”profesorul” care a devenit suferința lor, decid să nu aștepte până când ceilalți se vor fi istovit în jurul lor- pragul lor este altul. Nu sunt praguri roz sau negre, bune sau rele, sunt doar praguri diferite și fiecare dintre noi, în fiecare situație care se cere transformată, avem praguri proprii, avem și ochi diferiți cu care privim către ele, suntem mai mult sau mai puțin atenți la ele.

Și bine ar fi să ne dăm voie să privim către propriile noastre praguri, nu refuzând să-i ajutăm pe cei din jur, doar evitând să le forțăm evoluția.

Se povestește că, o dată, Ion, Gheorghe și Vasile au plecat la pescuit. După multe ore de stat degeaba, fără să fi prins nici unul dintre ei nimic, hop, în undița nici nu se mai știe căruia dintre ei s-a prins peștișorul de aur. Știți povestea: peștișorul le-a vorbit și i-a uimit cu asta, dar, pentru că el era singura lor pradă din acea zi, parcă nu prea voiau să-l elibereze. Dar lucrurile s-au schimbat când peștișorul le-a promis îndeplinirea câte unei dorințe fiecăruia dintre cei trei.

Atunci Ion, care își pierduse o mână într-un accident, îl roagă pe peștișor să-i redea mâna, iar peștișorul face întocmai, ca prin miracol refăcând mâna lui Ion.

Cu speranță, a vorbit și Gheorghe:

-Peștișorule eu mi-aș dori să scap de cocoașa pe care o port și din pricina că

reia oamenii râd de mine și fug și mă condamnă.

Peștișorul, că doar era peștișorul de aur, într-o clipă face să dispară cocoașa lui Gheorghe , redându-i acestuia sănătatea și demnitatea.

Vasile, vâzând cum peștișorul era pus pe fapte mari și vindecări miraculoase, o rupse la fugă strigând, deși era șchiop și purta mereu un baston de care să se ajute:

-Eu nu vreau nimic, dă-mi mie pace pește nebun, eu primesc ajutor social!