Sanando

”Am auzit o poveste cu trei călugări. Nu li se cunoaște numele pentru că ei n-au spus niciodată nimănui cum îi cheamă. Nu vorbeau cu nimeni. Așa că în China sunt cunoscuți doar ca ”cei trei călugări care râd”.

Și ce făceau ei? Întrau într-un sat, se duceau în piață și începeau să râdă. Oamenii din jur se uitau la ei cum râdeau cu toată ființa și începeau să râdă și ei. Apoi se adunau și alții, se molipseau și ei și toată mulțimea râdea. După aceea se aduna tot satul și se punea pe râs. Apoi, călugării se mutau în alt sat. Erau foarte iubiți. Asta era singura lor predică, singurul lor mesaj- acel râs. Iar ei nu învățau pe nimeni, ei doar creau situația.

Ajunseseră să fie cunoscuți în toată țara. Toată China îi iubea, îi respecta. Nimeni nu mai predicase așa- că viața trebuie să fie numai râs și nimic altceva. Și ei nu râdeau de nimeni anume, râdeau pur și simplu, de parcă înțeleseseră gluma cosmică. Răspândeau atâta bucurie în toată China fără să rostească un singur cuvânt.

Cu timpul îmbătrâniră și, într-o zi, în timp ce se aflau într-un sat, unul dintre ei muri. Tot satul era curios pentru că cel puțin acum, când unul dintre ei murise, ceilalți doi trebuia să plângă. Era ceva ce merita văzut pentru că nimeni nu și-i putea imagina plângând. Așa că tot satul se adună să-i vadă. Cei doi călugări stăteau lângă cadavru și râdeau cu poftă. Atunci sătenii spuseră: ” Măcar acum explicați de ce râdeți!” Și, pentru prima dată, călugării vorbiră și spuseră: ”Râdem pentru că omul ăsta a câștigat. Ne-am întrebat mereu cine o să moară primul și omul ăsta ne-a înfrânt. Râdem de înfrângerea noastră, de victoria lui. A trăit mulți ani alături de noi, am râs împreună, ne-am bucurat unul de prezența celuilalt. Nu poate să existe alt mod de a ne despărți de el decât prin râs.”

Tot satul era trist dar, când mortul fu pus pe catafalc, sătenii își dădură seama că nu numai acești doi călugări râdeau ci râdea și al treilea, mortul, pentru că el le spusese tovarășilor săi: ””Să nu-mi schimbați sutana!”

Obiceiul împământenit era ca atunci când un om murea să i se schimbe hainele și să fie spălat. Însă el spusese: ”Să nu mă spălați pentru că nu am fost niciodată murdar. Am râs atât de mult în viața mea încât murdăria nu s-a lipit de mine, chiar dacă a venit la mine. Râsul e mereu tânăr și proaspăt. Așa că nu mă spălați și nu mă schimbați de haine.”

Așa că, din respect pentru el, nu i-au schimbat hainele. Iar când cadavrul a fost pus pe foc toată lumea a văzut că el avusese multe lucruri sub haine și lucrurile acelea au început să explodeze. Erau artificii chinezești! Tot satul a izbucnic în râs, iar cei doi călugări au spus: ”Escrocule! Ești mort dar ne-ai înfrânt iarăși! Tu ești cel care râde la urmă!””

Osho-Vedanta-fragment