Profund autodistructiv, sapă în noi, puțin câte puțin, dar sigur.
Un om care se simte vinovat merge cu pași grăbiți parcă mai mereu,la fel cum în continuu se află parcă în gardă, pregătit să fie atacat, pregătit să se apere. Privește peste umăr, privește la ceas, verifică telefonul și se scuză pentru toate posibilele motive care ar putea să fi lezat pe cineva. În extrema cealaltă, adoptă o atitudine agresivă, în ton, în comportament. De multe ori vina a fost inoculată de părinți, picătură cu picătură, la fiecare gest nereușit pe măsura așteptărilor acestuia. Alteori, pe acest fond s-au depus și greșeli pe care, ajuns adult, ființa respectivă singură nu și le-a iertat, nu și le-a îndreptat, pentru care consideră că merită pedeapsa.
Greșim sau cineva greșește față de noi dar, mai grea decât iertarea celuilalt pare a fi să ne iertăm pe noi înșine. Ne desconsiderăm la nesfârșit în interiorul nostru și nu ne dăm șansa vindecării rănilor până când nu lăsăm în urmă tot ce ni s-a părut ”greșit” la noi.
Îi iertăm uneori pe ceilalți doar cu cuvintele sau gândurile și în inimă îi purtăm în continuare, tresărind la fiecare gest sau situație pe care o asociem cu aceia, cu ”vinovații” nefericirii noastre. Îi iertăm pentru că am vrea să părem mai buni, vrem să credem asta. Cu noi înșine cu greu facem și acest exercițiu, al iertării mentale, cu greu recunoaștem pentru ce ne simțim vinovați. Și dacă sentimentul acesta este insuportabil pentru conștient, de ce ar sta cuminte, fără să facă nici o pagubă, ascuns în inconștient?
Și dacă la Judecată tocmai pentru că ne-am judecat, ne-am urât, nu ne-am acceptat, nu ne-am iubit am fi trași de urechi?
”Pentru fiecare om viața începe de mai multe ori”- Tudor Arghezi
Începe de atâtea ori de câte decidem să lăsăm cu-adevărat în urmă trecutul, să nu repetăm ce am greșit, după ce am conștientizat și că greșeala și a fi om nu sunt deloc separate.