Magicienii sunt oamenii ca tine

Când eram copil am crescut o bună bucată de vreme la țară, cu bunicii și una dintre mătușile mele, cu jocuri frumoase inventate pe loc, cu mâncare nepretențioasă dar niciunde în lume mai gustoasă, cu mirosul satului seara și cântatul cocoșilor în zori.

Aveau bunicii mei o căsuță nici săracă dar nici bogată în care eu mi-am băgat nasul cam prin fiecare cotlon, după bunul obicei al oricărui copil. Am crescut obișnuită cu oglinda bunicului, mică și puțin ciobită, agățată lângă ușa de la bucătărie, și cu briceagul la care mă gândeam că-i fermecat de vreme ce bunicul reușea să se bărbierească perfect cu el, fără să-și facă rău dar asupra căruia fusesem prevenită că taie șiasta ustură îngrozitor. Mai târziu mi-am dat seama că bunicul meu era magician sau cel puțin așa-l vedeau ochii mei.

Scara pe care bineînțeles că n-aveam voie să mă sui fusese testată de multe ori, pe furiș, nu cât să văd eu ce-i cu ea cât să-mi potolesc curiozitatea cu privire la podul bucătăriei, de unde bunica venea cu câte o poală de făină, ori cu ceapă, după nevoie.

Multe dintre lucrurile de pe acolo au trebuit să se supună curiozității mele, și cele cu care aveam voie să umblu dar mai ales cele cu care nu.

Printre cele cu care nu prea umbla nimeni în afară de bunici era opaițul. El trebuia umplut cu gaz și cu o singură scânteie bunica făcea lumină în casă și astfel nu orbecăiam în serile când se lua curentul, după obiceiul vremurilor de economie la scară națională din anii șaptezeci-optzeci.

Tocmai pentru că nu aveam voie să umblu nicicum cu opaițul, tocmai pentru că bunica îl cocoța undeva atât de sus încât să nu ajungă decât ea la el, de aceea îl priveam des, căutând o cale să-l ating și numai puțin.  Am observat că după o vreme lumina era din ce în ce mai palidă în opaiț și mă miram, pentru că bunica nu făcea altceva când îl umplea cu gaz, totul părea la fel. Dar, când pentru prima dată am văzut cum bunicul, într-o dupăamiază, a desfăcut opaițul, misterul s-a risipit. Bunicul ștergea cu o cârpă sticla opaițului, atent să nu o spargă, cu mâinile lui mari și aspre, delicat. Opaițul lumina din nou puternic, flacăra dansa înăuntru, curat fiind, în loc să pară că pâlpâie, slab, a jale.

Din timp în timp, regulat, bunicul dădea jos opaițul, de fiecare dată mi se părea că el e din nou magician, că are în mâini puterea de face lumina să danseze.

Peste ani, mi-am dat seama că sufletul omului e la fel ca un opaiț, că are nevoie să fie curățat cu regularitate, delicat, cu dragoste. Mi-am dat seama și că opaițul nu era prea sus cocoțat, doar mie mi se părea așa, fiind ”cât un chiștoc”. Mi-am mai dat seama că magicienii, ca bunicul meu, își țin sufletele proprii curate, nu privesc ceea ce murdărește sticla ca fiind ceva ce ar trebui ascuns și nici nu fac din asta mare caz. Pentru că nu-i nimic mai firesc ca fiecare opaiț să se murdărească de funingine atâta timp cât ceva arde acolo.