În jur oamenii se bucură, sau par că o fac, nu simți decât la nivel mental conceptul că viața este făcută pentru a te bucura de ea. Și tot mental înțelegi clar cum se face dar când să pui în practică, ce să vezi, nimic nu pare să funcționeze. Forțat, cu afirmații în care se pune mare speranță, cu gândire pozitivă și zâmbet pus pe față așa cum se pune și machiajul, o vreme, pare că lucrurile merg în direcția potrivită. Până când, ce stă dedesubt, sub machiaj sau sub afirmații care au acoperit o rană ce nu a fost curățată, dezinfectată, izbucnesc la suprafață cu mai multă putere, acele situații ce vor neapărat să fie vindecate. Mentalul nu mai înțelege nimic, gândirea nu mai rezistă presiunii și e nevoie să fie ascultat și sufletul, cu tot ce are el de spus. Începe un dialog, o conversație adevărată, înlocuind monologul. Dacă în familie ar fi doar unul care să vorbească, ceilalți fiind nevoiți să tacă, să asculte, să facă doar cum spune acel singur vorbitor, cât timp credeți că ar dura până la revoltă, până când și ceilalți din familie și-ar cere dreptul la cuvânt, dreptul la a fi ascultați? Cât timp sufletul să stea cuminte, obedient ascultător al minții?