Instinct versus conștiință?

”Să mergem acum să dăm hrană și trupului pentru a nu da prilej sufletului să se mândrească”

Așa își încheia predica starețul unei  mănăstiri tare dragi mie, în ziua în care se sărbătorea Hramul, iar cei prezenți erau invitați la masă.

Avea să fie încă un moment în care să primesc mesajul echilibrului în toate.

Conștiința noastră poate striga că trebuie să facem ceva, de exemplu să ne sacrificăm într-o relație în care suntem, sau să ne privăm conștient de anumite bucurii. Cum știm să alegem calea de mijloc, a echilibrului? De ce spunea starețul că sufletul s-ar putea să se mândrească?

Prilej numai bun pentru alte întrebări, de fapt:

-Atunci când spunem că ne sacrificăm pentru ceva/ pentru cineva ce urmărim de fapt? Ce înseamnă de fapt conceptul de ”onoare” și ”responsabilitate”, în acest context? Oare care sunt beneficiile pe care le așteptăm atunci când renunțăm la unele bucurii?

-Cui folosește, de fapt, renunțarea? Este aceasta o renunțare care aduce împlinire, ca atunci când hotărăști să postești și asta faci, cu zâmbet pe față dar fără ca toți cei cu care vorbești să știe că postești?

Se pare că, oameni fiind, vom fi mereu între instinct și conștiință. Trupul va cere hrană, conștiința va spune că-i nevoie și de post.  Între cele două, alegerea nu e atât de grea pe cât orgoliile noastre vor să pară, pentru că suntem și instinct și conștiință în același timp, iar bucuria în suflete vine din acceptarea că avem în noi și instinct și conștiință, CONȘTIENT.