Uneori putem fi atât de norocoși încât, fără să facem nimic, să dăm peste comori.

Mergem în pădure în acest anotimp și fără ca vreun om să fi făcut ceva anume, ne umplem de mirosul verdelui ce stă să se împrăștie peste tot, ochii ni se scaldă în culorile toporașilor, urechile se alintă în cântecul păsărilor.

Rămânem în contemplare, în fața naturii ne înclinăm.

Din noi, din oameni, iarba sălbatică mai iese când și când la iveală, ocazional. Putem observa potențialul nostru, putem hrăni și îngriji plăntuțele. Sau le putem lăsa să crească doar când și când, sălbatic. Putem spera că vor mai crește și în alte momente, putem spera că nu vor fi înghițite de buruieni.

Dar ce va crește?