Extemporal la propria viață

Ai făcut probabil un puzzle măcar o dată. Bucuros, ai descoperit una câte una piesele care se potriveau între ele, compuneau fragmente de imagini și, curios, le căutai pe următoarele care să se potrivească. Până să o găsești pe următoarea descopereai câte o piesă care părea că nu are nici un sens să se afle în cutie, ca și cum locul ei nu ar fi fost acolo și, pe măsură ce căutai și timpul până o găseai pe cea potrivită se prelungea, le împingeai deoparte pe cele care în acel moment nu îți trebuiau. Dar nu le aruncai, doar le puneai deoparte, știind că vor fi utile mai târziu.

Cum ar fi dacă, atunci când începem să facem câțiva pași pe calea descoperirii de sine, înțelegând câte ceva despre noi înșine, am arunca tot restul lumii la gunoi? Cum ar fi dacă, nefiind rostul nostru acesta, ne-am retrage pe un vârf de munte, fugind de lume?

Simțim de multe ori că nu-i mai înțelegem pe ceilalți, mai ales după ce începem să lucrăm cu noi înșine, ca și cum ne-am aștepta ca toată lumea să facă lucrurile ca noi, ca și cum ne-am aștepta ca și vecinul să gândească la fel, să citească aceleași cărți, să practice și el aceleași tehnici, să se ocupe de dezvoltarea sa. De aici și până la a încerca să ne impunem părerile și credințele noastre celorlați, poate chiar cu vehemență nu e decât un pas. Credem într-un regim alimentar și nu doar îl recomandăm și altora dar, pe măsură ce ei par să nu accepte ceea ce vrem noi cu tot dinadinsul să transmitem, începem să le arătăm nu beneficiile pe care le-ar putea avea din acel regim, nu îi lăsăm să aleagă, le arătăm că nu fac bine ceea ce fac, îi ponegrim, nu le dăm voie să aleagă la timpul lor. Unui copil, dacă îi spui că dacă va pune mâna pe fierul de călcat se va frige, poate că nu va pune mâna. Dar va fi mereu tentat să o facă și numai când va fi suficient de mare și va înțelege ce înseamnă să te frigi- eventual după ce a trăit o experiență de aceasta- nu va pune mâna pe fier. Noi toți avem nevoie de propria experimentare, chiar și pe cea a greșelii, pentru a decide singuri ce să facem în alte situații.

În timpul în care noi evoluăm, tocmai pentru că avem ritmuri diferite de învățare, de evoluție, tocmai pentru că avem această necesitate de a experimenta pe propria piele, interacțiunea cu ceilalți începe să se schimbe. Parcă nu îi mai înțelegem pe cei care până mai ieri ne erau prieteni, parcă ei nu ne mai sunt la fel de entuziaști să se întâlnească cu noi, nu mai avem poate cu toți preocupări comune, subiecte de discuție care să ne lege. În unele relații, când cei doi nu știu cum să se armonizeze, apar conflicte, apar discuții care ne-ar putea tenta să ne retragem, să ducem o viață în singurătate. Alteori trăim pe limite, refuzând să comunicăm cu cei care nu adoptă aceleași comportamente, tehnici, alimente ca noi.

A sta însă ascuns de lume, refuzând să îi privim pe toți cei din jur ca fiind ființe ca și noi dar poate cu lecții diferite de viață, nu presupune din start că ne asigurăm în vreun fel liniștea. Ba dimpotrivă, de ce fugim de aia nu scăpăm și dacă fugim de vânzătorul din piață care ni se pare prea involuat pentru a-l saluta, vom constata că un altul, la supermarket, va stârni în noi același sentiment.

Dacă refuzăm să continuăm să facem acele lucruri care ne aduc împreună cu tot felul de oameni, ne refuzăm de fapt propria evoluție pentru că în lumea aceasta, printre toți semenii noștri ne testăm de fapt propriul suflet și ne luăm sau nu ”notele de trecere” la lecțiile pe care noi le avem de învățat.

Psihoterapeut Iulia Cruț

Contact

iuliacrut@sanando.ro

0744234862

Un articol publicat la rubrica Sfatul Psihologului a Ziarului Evenimentul joi, 29 octombrie 2015

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/lifestyle/extemporal-la-propria-viata–217242525.html