Doi oameni care se ceartă

Fiecare dintre cei doi are un ”prescenariu” la care se raportează în timpul discuției. Bine, numai o discuție nu e o ceartă, dar să plecăm de la premiza că ar vrea să fie :).

Aceste ”prescenarii” sunt prima otravă- sunt acele gânduri, presupuneri pe care le avem, cu deosebitul talent de a ne considera ”buricul pământului”. Și ne vom gâd că el/ea a făcut sau a spus un anumit lucru ca să ne determine pe noi să…, pentru că noi nu am făcut, sau nu am spus un lucru, pentru că noi suntem nu centru universului propriu ci buricul lui. Nu ne prea trece prin cap că celălalt are și el motivații care ne exclud pe noi, că are și el propriile ”precenarii”. Și începem să interpretăm că toate au legătură cu noi, că nimeni nu mișcă un ac fără ca acest gest să nu fie unul menit să ne spună nouă personal ceva. De mirare poate, celălalt nu numai că nu făcea la noi referire dar începe să facă atunci când, pe ton de bătălie reproșăm, rispostăm.

Toxicitatea felului în care nu ascultăm ce are altcineva de spus, înainte sau în timpul unei dispute/discuții, crește cu fiecare secundă în care urmărim în ce fel să dăm replica, intrăm într-o stare de apărare și atac din care nu prea ascultăm pentru a înțelege ce ni se spune ci ne pregătim un răspuns, ca și cum, inconștient, ne simțim întregi numai dacă noi înșie, cu ideea că știm noi mai bine, am avea ultimul cuvânt.

Ca să nu scăpăm basma curată doar cu atât, generalizăm și reamintim mereu trecutul, ”Întotdeauna”, ”Tot timpul”, ”Și altădată ai făcut, ai dres…”- devin lemne de foc ale unor discuții aprinse, puțin constructive.

”Tu faci”, ”Tu ai spus” sunt formule care declanșează în celălalt o nevoie de a se apăra, ”Tu” fiind oarecum acuzator în astfel de situații. Dacă în loc de asta am spune cum ne simțim noi înșine, ce am înțeles și am avea răbdarea de a pune întrebări care să ne ajute să înțelegem ce vrea celălalt să spună, am avea mai des discuții și mai rar certuri. Ce spuneți, încercăm?