Despre minciună și adevăr

Copilul începe să deformeze adevărul intrând în jocul fanteziei transmise prin povești sau desene animate, dorindu-și continuitatea basmului și în viața reală. Cu seninătate, jocul copilului presupune ca rolul pe care și-l asumă prin îndrăgirea calităților-uneori fantastice- ale personajului, să se regăsească în gesturi, comportamente. Copilul chiar declară că el este Ben Ten, un dragon, o prințesă și în afara jocului propriu-zis. Fascinat de ceea ce el îndrăgește și apreciază, și  o dată cu el o întreagă generație poate, își dorește identificarea totală cu personajul.

Fantezia nu a stricat nimănui până acum, ba dimpotrivă, din poveste tragem învățăminte și ne propunem să devenim și noi eroi în viețile noastre reale.

A face însă diferența între poveste și realitate și a le separa spre ancorarea copilului în viața reală este în sarcina părinților și a educatorilor prin aprecierea calităților și comportamentelor acestuia, astfel încât nevoia de a evada din realitate să nu fie una care să încline negativ balanța echilibrului. Un copil care evadează frecvent dni realitate va simți nevoia, mai devreme sau mai târziu, să deformeze ceea ce spune despre el, despre faptele și comportamentele sale, coniderând că eroii fantastici au acele calități pe care el nu le are- pentru că lui nu i s-a spus care sunt calitățile lui, care sunt comportamentele apreciate, nu a primit confirmări de la cei care contează în viața lui- părinți, învățător, bunici. Ajunge astfel să prezinte o imagine deformată, să braveze, iar când realitatea dovedește altceva, va avea tendința de a da vina pe altcineva, de a căuta scuze în exterior.

O situație aparte este reprezentată de cazurile în care apare minciuna intenționată. Un copil care a simțit nevoia de a ascunde ceva ar trebui să declanșeze în inima părinților sau educatorului întrebarea: ”Ce anume din comportamentul sau cuvintele mele l-a făcut pe acest copil să creadă că adevărul nu va fi bine primit?” În discuțiile cu copilul se poate descoperi ușor că s-a temut de o consecință pe care a crezut că ceea ce ascundea o va determina. Este posibil ca un părinte să nu intenționeze să pedepsească o notă sau un comportament considerat a nu fi bun sau corect dar, înainte ca acesta să fi fost ascuns, ceva din atitudinea noastră, a părinților sau educatorilor, i-a transmis totuși acest mesaj de neacceptare a unei situații, comportament. Investigând cu inima deschisă, se poate ajunge ca orice copil să nu fie nevoit să suporte presiunea pe care ascunderea adevărului o pune pe propriul suflet.

Psihoterapeut Iulia Cruț

Contact

iuliacrut@yahoo.com

0744234862

Articol publicat în Ziarul Evenimentul, joi 19 noiembrie 2015

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/lifestyle/despre-minciuna-si-adevar–217249669.html