Stropii mărunți de ploaie păreau că vor să curgă la nesfârșit, mărunți și cu atât mai friguroși cu cât doar cu o zi în urmă fusese soare și izbutisem a ne încălzi puțin după încă o iarnă pe care o credeam deja prea lungă. Prea dimineață ca să fi început vuietul orașului, iar liniștea ploii ar fi îndemnat la somn.

Un cântec vesel, întrerupt din când în când, mi s-a părut aproape neobișnuit în dimineața aceea în care norii ascundeau soarele din nou.

Își strângea paie pentru cuib, zbura și le depozita, cânta și iar zbura în căutarea altor crenguțe mici. Și aduna din nou, cânta, zbura. Muncea? Aproape că mi se părea că nu, dacă doar ascultam cântecul vesel. Și pentru ea ploua afară, și pentru ea exista probabil un termen în care să-și termine de construit cuibul, nici ei nu-i erau crenguțele toate la îndemână- iar pentru unele era nevoie să facă un mai mare efort.

Și pasărea cânta cu atâta bucurie parcă încât înveselea și ploaia.

Munca să-ți fie bucurie, oricâte ploi ar fi în jur, oricâte crenguțe mai greu de adunat!