“De ce mi se întămpla asta? Eu am avut o copilărie fericită” – mecanisme de aparare ale psihicului: idealizare, reprimare, normalizare

Mai devreme sau mai târziu, în procesul terapeutic, ajungem să vorbim despre relația cu părinții. Din punctul meu de vedere, cu cât mai devreme, cu atât mai bine pentru evoluția clientului.

  • Dar oare cum se face că noi, psihoterapeuții, pare că avem „o fixație” cu asta? Probabil este tot mai familiar conceptul că în relațiile primare, cu cei care ne-au conceput, iar apoi ne-au crescut, învățăm modelul conform căruia urmează să ne comportăm și noi, la rândul nostru, în relații. În fond, noi nu avem, la începutul vieții informații despre lumea în care am venit, urmează să învățăm. Și învățăm prin imitație, inconștient preluând modelul, felul în care părinții se comportă între ei și cu ceilalți, din afara familiei. Mai important însă, la un nivel mai degrabă visceral decât cognitiv, felul în care copilul se simte el însuși în relația cu părinții își va pune amprenta asupra evoluției lui. Vom uita ce ni s-a spus, vom memora pentru totdeauna cum ne-a făcut sa ne simțim cineva.

Copilul „știe” încă de la naștere că supraviețuirea sa depinde de părinți, de un adult. Spun că „știe” pentru că această informație este înscrisă în acea parte a creierului său care este responsabilă de instincte. Supraviețuirea este cea care primează întotdeauna în situația unui om cât de cât sănătos. Când nu mai avem instincte de supraviețuire  nu mai putem face mare lucru, nu? Datorită instinctului de supraviețuire ne asigurăm la trecerea de pietoni sau strigăm după ajutor. Prin urmare, supraviețuirea fiind condiția esențială, instinctul acesta va prima în fața oricărei alte situații. Ca să spun așa, important e să fim vii, toate celelalte le putem rezolva. În același fel, în situații care produc suferință, copilul, instinctiv dă prioritate supraviețuirii. Și supraviețuirea sa spuneam că el, copilul, știe instinctiv, că depinde de relația cu părinții. Cum oare e nevoie să se descurce psihicul copilului atunci când suferința apare tocmai în relația cu cel/ cei de care depinde supraviețuirea sa?

  • Înainte de a vorbi despre mecanismele psihicului care susțin supraviețuirea în astfel de situații, vă invit sa vă imaginați cum vede lumea un bebeluș. Se simte mic și neputincios fără ca el să cunoască aceste concepte. El le simte prin senzații în corp. Îi este foame și nu își poate satisface această nevoie decât daca un adult îl ajută. Simte că îi este frig sau cald, simte că are nevoie să fie auzit când își exprimă nevoile plângând. Simte nevoia de a fi îmbrățișat, mângâiat, atingerea fiind pentru el liniștitoare, reprezentând, ca pentru noi toți, iubire. La atingere în corpul nostru se secreta oxitocină, numita si hormonul iubirii. Toate aceste nevoi, esențiale pentru supraviețuire, copilul observă că i le îndeplinește un adult pe care probabil îl vede ca pe un uriaș căruia din primele zile de viață îi atribuie puteri nemăsurate. Uriașul acesta, părintele, se pare că știe cum merg treburile pe lumea asta, el știe cum să facă, eu, bebelușul, nu. Și părintele, uriașul, devine zeul personal al fiecărui copil. Din primele zile de viață copilul își iubește necondiționat părinții.

Când zeul (părintele) este cel care produce suferința, psihicul copilul e nevoit să dezvolte mecanisme de apărare. Inconștient și involuntar, psihicul copilului începe să idealizeze: părintele știe tot, e bun. Și totuși, dacă părintele e bun, eu, copilul, de ce sufăr? Probabil pentru că eu, copilul, sunt rău, probabil e ceva în neregulă cu mine. Cu cât mai grave sunt comportamentele părintelui în relația cu copilul, cu cât mai multe nevoi ale copilului rămân neîmplinite, cu atât mai puternică devine credința copilului că el are o problemă, ca nu e bun, niciodată suficient de bun.

  • Adulții spun în terapie „Nu știu ce se întâmplă cu mine, nu am motive să mă simt rău, eu am avut o copilărie fericită”. Nu e ceva fals, e însă incomplet. Probabil au fost multe momente bune, cu siguranță părinții fac întotdeauna ceea ce fac cu intenții bune. Asta nu înseamnă că nu există în trecutul nostru, în relațiile cu părinții, și suferințe care au nevoie să fie recunoscute și vindecate.
  • Copilul ajunge adult și crede chiar că și abuzul e iubire, până la urmă, abuzul fiind singura formă de atenție pe care a primit-o, nu cunoaște un alt model și e nevoit sa creadă că e iubit, să idealizeze și să reprime.

Normalizarea este și ea o formă prin care psihicul nostru se apară de suferință. Credem că dacă mai mulți oameni au trăit situații similare, respectivele situații sunt normale. Dacă toți copiii dintr-o clasă sunt certați sau umiliți asta nu înseamnă că așa e normal, nu înseamnă că fiecare copil in parte nu va mai suferi. Probabil că va suferi fiecare într-un mod diferit, dar va suferi fiecare copil.

Una dintre cele mai triste situații de normalizare pe care am auzit-o în cabinet suna așa:

„Ce mare lucru că luam bătaie în copilărie? Pe la ora 16, cam când veneau tații de la serviciu, toți in bloc luam bătaie.”

Îți propun să citești și ce poți face ca să îți păstrezi în siguranță amintirile plăcute, fără să te simți vinovat/ă când te gândești la suferințele din trecut. Am un exercițiu preferat pe care îl fac și în cabinet cu clienții mei. Îl găsești AICI