Acele lucruri pe care nu le poate face nimeni în locul nostru:

Mama ne ține de mână și ne ajută să nu ne pierdem echilibrul atunci când învățăm să mergem- dar pașii îi facem singuri.

Învățătorul ne ține mâna la început, ne-o poartă o vreme, cât să deprindem a scrie- mișcarea ne aparține nouă, mai timid la început sau frenetic, nerăbdători, încrezători.

Profesorul de pian ne spune cum, ne lasă poate timp să exersăm și să greșim, ne arată cum face și el- degetele noastre sunt cele care vor face mișcările, cântecul.

Uneori, terapia e ca un dans în care unul dintre cei doi adaptează regulile generale, pașii standard, la ritmul celuilalt, îl sprijină și îl ajută să-și descopere mișcările ce i se potrivesc cel mai bine. ”Dansează-mă„  e inexistent.

”Dansează, ești pregătit!” – ți se va spune.