Reperele pe care le oferim copiilor noștri sunt ca niște faruri după care ei își construiesc încrederea, sentimentul de încredere în propria persoană și stima de sine.
Prin repere înțeleg acum țintele pe care noi, ca părinți, îi provocăm să le atingă. În același timp, ținta se tranformă în valoare, scop și barem pentru evaluare și autoevaluare.
Modul în care le stabilim noi copiilor aceste ținte este unul firesc, de la sine înțeles în perioada în care aceștia încă își formează imaginea despre lumea încojurătoare, mediul social și relații. Astfel, inclusiv prin laudele pe care le oferim când se înregistrează victoria asupra scutecelor, în conformitate cu dezvoltarea suficientă a controlului sfincterian, am stabilit deja copilului un scop, i s-a trasat cumva o direcție de urmat. Deși există posibilitatea ca ”accidente” să mai apară, copilul înregistrează deja că ”olița” este o ”țintă” și, în condițiile în care dezvoltarea fizică permite, când copilul nu resimte scopul ca fiind unul peste puterile sale, se bucură și el de fiecare succes înregistrat, capătă încredere în sine. Dacă fixarea acestui scop devine însă pentru părinte o țintă prea timpurie, impusă înaintea dezvoltării fizice corespunzătoare și, mai ales folosind presiuni psihice ca tonul vocii ridicat, inocularea rușinii sau pedepse, sentimentul de neputință și neîncredere în sine se va fi instalat deja.
În etapele următoare de dezvoltare, le propunem copiilor noștri scopuri legate de performanțe școlare și asta îi ajută mult să se orienteze și să se evalueze. Ei se vor evalua oricum în comparație cu colegii, fie că vrem sau nu, important este să primească și de la părinți și educatori repere și feedback. Copiii sunt diferiți ca abilități și ritm de învățare, ca motivație, de aceea orice scop care ține cont de unicitatea sa va fi mai ușor de urmat dar mai ales va declanșa în copil dorința de a-l urma. Ceea ce ni se pare realizabil ne angajează pe toți cu mai mult entuziasm decât ceea ce pare o fantasmă, ceea ce credem că nu putem face sau nu ne place. În tot acest context, comparația pe care uneori o facem între copii, între rezultatele lor, motivează pe termen foarte scurt, declanșează în interiorul copilului un prim impuls ”O să-ți arăt că și eu pot și pot mai mult” dar, pe termen lung lucrează în dezinteresul lui, copilul simțindu-se incapabil să țină pasul cu mereu alte subiecte de comparație și nu se va simți apreciat pentru ceea ce este, pentru efortul pe care îl depune.
Până la vârsta la care copilul începe să-și identifice singur scopurile părinții și educatorii sunt cei care le arată un drum de urmat, de fiecare dată conform cu valorile personale ale lor, cu credințele și motivațiile noastre. Putem crede că ei, copiii, încă nu știu să aleagă, nu știu ce își doresc, dar nu strică niciodată să-i întrebăm, să le cerem părerea. Am putea fi surprinși de răspunsuri mai mature decât credeam, de viziuni creative asupra vieții și ne-am putea îmbogăți și noi, ca adulți cu perspectiva lor. În plus, relația dintre părintele care își întreabă și își ascultă copilul, când ei discută în loc să hotărască în locul copilului, este una menită să cadă mai ușor în capcana revoltelor și reprimării și astfel mai armonioasă.
Psihoterapeut Iulia Cruț
Un articol publicat în Ziarul Evenimentul joi, 3 septembrie 2015
http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/lifestyle/cum-stabilim-obiectivele-pentru-copiii-nostri–217223445.html