Am fost în tabără la Jitia.
Și cum se-ntâmplă de fiecare dată când ne găsim împreună cu Vlad T. Popescu, ceva se așează înăuntru, ceva de pe suflet se mai duce pe deal, uite-așa își găsește omul pacea și inspirația. De data asta cu noi a fost și scriitorul Dan Perșa, ne-a provocat să ne gândim la imagini care se află în inima noastră, să le amestecăm cât să fie un paradox. Și Vlad ne-a întrebat – că tot era vorba de scriere creativă – ca cine am vrea să scriem. M-am gândit că mi-ar place să scriu ca Terry Pratchet, că Lumea Disc tare mi-a plăcut. Și mi-au venit și mie idei, a ieșit cam povestea de mai jos. Apropo, ce titlu mai bun ai găsi tu?
Ce fel să fii să nu te topească albastrul acestei mări? Să privești cum albastrul crește și se adâncește și parcă, parcă trece prin stânca de la capătul privirii și să nu te ia cu amețeală?
Ce fel să fii să nu-ți intre sarea în tine prin fiecare por până simți că îi știi gustul de o mie de vieți și asta să te lase rece?
Ce fel să fii să nu-ți fie groază de nesfârșitul ăsta albastru care te trage înăuntru?
Poți, spre exemplu, să fii pentru asta, un pescăruș flămând, suficient de îndrăzneț cât să te așezi pe catarg stând la pândă pentru ceva mâncare și să nu-ți pese absolut deloc de toate astea. Cu aripile tale nu ai nici un chef să măsori marea ca să-i admiri nimic altceva decât abundența de haleală.
Dar, dacă ești o muscă, fără doar sau poate e necesar să te gândești la toate astea destul de repede – cam cât trece de la momentul în care te-ai așezat pe bara de care se sprijină un marinar și până la primul val mai mare creat de vaporul care taie albastrul.
Ești suficient de rapidă?
Zvâj – zvâj!
Din fața calculatorului, la 2000 de muște salvate, băiatul și-a luat mulțumit bonusul. Din bucătărie se aude vocea mamei care îi spune că timpul negociat pentru jocuri a expirat
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Trei piese aruncate prin casă de parcă Dumnezeu juca zaruri. Și s-a nimerit ca ei să fie o familie, și s-a nimerit ca unul să fie mama, unul să fie tata și unul să fie copilul.
Dacă îi amesteci – cine are pumnul mai mare, cui îi încap mai ușor sufletele într-o palmă – și îi arunci din nou în casă, e posibil să nimerească fiecare în altă cameră decât adineaori dar numai de pe Pământ se vede asta. Dacă acum ai fi căzut de pe Marte însă ai fi observat că toți trei erau de fapt copii, mai mici sau mai mari, cu coșuri sau cu barbă sau cu rochie. Dar toți trei copii.
Nici unul cu suficient curaj să se arunce în sufletul propriu, cu toții cu câte o platoșă pe post de colac de salvare. Copii fascinați de ceea ce le e frică.
Și probabil Dumnezeu leșină de râs.
………………………………………………………………………………………………………………………………………….
În sala de ședințe cei Trei jucau Popa – Prostu. Era un joc de care își amintise băiatul când s-a cuplat la rezervorul cu amintiri. Știți, rezervorul cu amintiri este folosit în momente anume aici, pe Mlem: când nu treci testul la ”Teleportare” pentru că ai greșit locul, când nu miști suficient de mult cu privirea banca grea de aliaj la ”Mișcări și Dansuri”. E simplu – iei notă mică înseamnă că trebuie să recapitulezi toată materia.
Băiatul încercase să-și amintească de ce, deși știa că trebuie să se teleporteze în spațiul Z23, deși știa și cum, a fost suficient să emită un gând ca să se ducă înapoi în locul acela cu multă culoare albastră. Aici bătea vântulcam tare și el știa că ceea ce simte e vânt. Ochii lui percepeau o culoare și el știa că e culoarea albastră.
Ce nu înțelegea era de ce zona aceea din piept i se încălzește, de ce senzorii de sănătate optimă de pe ceasul de la mână deși rămân la fel clipeau ca atunci când a apărut în fața lui colega blondă din spațiul Z1.
Ceva ce nu e defect dar are efect, ceva nou și totuși vechi.
Cam ca atunci când câștigi la Popa – Prostu.