Ah, vorbitul!

Fragment din cartea “Trei saptămâni cu trei copii. Parenting, educația pe bază de rețete universale?”, autor Iulia Cruț, ed. Meditative Arts, 2018 pe care o poți comanda aici

Dacă ”La început a fost Cuvântul” atunci poate din acest motiv cele mai multe complicații în relațiile noastre apar ca urmare a folosirii cuvintelor în moduri interpretabile.

Și observați că nu spun că folosim bine sau rău cuvintele, probabil de multe ori avem cele mai bune intenții când vorbim cu copiii noștri. În relațiile dintre adulți, deși cele de mai jos rămân valabile, poate că uneori e nevoie să ne analizăm mai mult intenția din spatele cuvintelor – am vrut sau nu am vrut să îl/ o manipulez, să îl/ o rănesc, să îl/ o …”învăț eu minte”, ”să-i spun vreo două” J.

Plec de la premisa că în relația cu copiii părinții nu au intenții ascunse, nu fac jocuri manipulative, cel puțin nu conștient. Practica din cabinet mi-a și demonstrat că toți părinții, atunci când au înțeles cum un cuvânt, o propoziție, le-ar dăuna lor sau copilului lor, și-au dorit să fi știut mai din timp despre asta, și-au dorit să schimbe felul în care comunică.

În parte, câteva dintre lucrurile pe care le redau mai jos sunt noțiuni pe care și eu le-am învățat în cadrul unor cursuri de rezolvare a conflictelor. Cu mare mirare am constatat și eu că majoritatea conflictelor s-ar diminua dacă ne-am vorbi altfel, iar unele nici nu ar exista dacă am atribui cuvântului o importanță mai mare.

Ne-am complicat existența sau am evoluat prin vorbire, noi oamenii, față de maimuțe?

Uneori ar fi mai bine să ne îmbrățișăm decât să vorbim, alteori în loc să dăm din mâini mai bine am spune ceva. Cred că priviți de undeva de pe o altă palnetă părem a fi o specie foarte interesantă J.

Copiii ne privesc în copilăria fragedă ca pe niște uriași atotștiutori, fără să ne dăm seama, întotdeauna, noi, părinții, fie și numai prin mărimea corpului, avem ceva mai mult în plus față de ei. Iar când ceva mult mai mare ca tine pare să știe cum să se descurce să te hrănească, să te ducă de mână astfel încât să descoperi milioane de lucruri nemaivăzute, cum să nu te uiți la părinte ca la un soi de zeitate. Și ce să vezi, zeitatea rostește și cuvinte, iar copilul, firesc, le atribuie un sens mai profund, cuvintele au un impact deosebit asupra sufletului lui. Însoțite de limbajul paraverbal ( ton, atitudine) și non- verbal ( gesturi, mimică), cuvintele pe care le rostim se imprimă într-un mod deosebit în conștientul dar și în inconștientul copilului.

Vă las în compania unor cuvinte care pot face minuni, care pot schimba în bine relația cu copilul dvs, dar pe care vă invit să le testați și în discuții cu alți adulți.

 

*TU – cuvântul care poate să sune acuzator în unele situații – evită să-l spui dacă poate fi înlocuit, mai ales atunci când vrei să vorbești de fapt despre ceva ce pe tine te-a supărat, te-a deranjat.

”TU ai desenat pe perete, uite, acum o să am de făcut curat o zi întreagă” – înlocuiește cu o propoziție formulată la persoana întâi care să facă referire la tine, la cum te simți tu în acea situație, ca de exemplu:

”Când văd cum arată peretele mă gândesc că va trebui azi să curăț toată ziua și asta nu mă face să mă simt prea bine”

Credeți că din asta copilul va înțelege că a provocat o neplăcere? Cu siguranță, da. Ce ați câștiga? Lipsa acuzatorului ”Tu” diminuază sentimentul de culpă și crește gradul de conștientizare a nevoilor dvs., al disconfortului pe care unele dintre comportamentele copilului le poate produce celor din jur. Când ne simțim acuzați intrăm de obicei într-o stare de apărare, la fel și copiii, vor avea tendința să mintă, să refuze să asculte conștient cum altfel ați fi preferat să se poarte.

Nu cred că un copil care desenează un perete planifică să supere pe cineva, el pur și simplu se bucură, se joacă. Prin urmare, dacă îi vorbim despre cum ne-a făcut pe noi să ne simțim un comportament al lor în loc să acuzăm, deschidem mai degrabă ușa sufletului care conectează la a fi atent și la celălalt nu doar la propria persoană.

 

*DAR și ÎN ACELAȘI TIMP

Iubirea este compatibilă cu a vorbi despre ce avem de îmbunătățit, dragostea nu presupune să nu ne oprim copiii de la a dezvolta comportamente prin care își fac rău. Multă confuzie însă ar putea fi eliminată din căpușoarele lor înlocuind un singur cuvânt din vocabular, DAR.

”Te iubesc dar e nevoie să oprești televizorul”

Păi mă iubești sau nu mă iubești???

”Te iubesc dar o iubesc și pe sora ta”

Dar de fapt mă iubești pe mine sau pe ea??

Cuvântul ”dar” poate să sugereze o incongruență, uneori pare că partea a doua a propoziției, cea care urmează după un ”dar”, o neagă pe prima.

Înlocuiește cu ”în același timp”, s-ar putea să rezolvi multe conflicte interioare ale copilului.

Cum sună ”Te iubesc și în același timp o iubesc și pe sora ta”?

 

*”AM NEVOIE SĂ…”

Când vrei să cooptezi pe altcineva într-o activitate în care tu ești mai interesat e util să precizezi că asta e nevoia ta. Astfel s-ar putea mai degrabă să determine la celălalt dorința de a-ți împlini nevoia, mai ales că i-ai și comunicat-o, nu ai așteptat să o ghicească, nu l-ai pedepsit că nu a ghicit.

”Am nevoie să te îmbraci ca să putem ieși din casă în zece minute”, ”Am nevoie să mă ajuți să strângem masa și jucăriile din camera ta”.

Ordinele nu numai că nu sunt apreciate dar sunt cu plăcere ignorate, încălcate cu orice prilej.

Și dacă nevoia ta a fost satisfăcută, dacă ați reușit să ieșiți din casă în timp util cât nimeni să nu întârzie – la serviciu, la grădiniță – spune că apreciezi asta.

Dorința noastră de a fi apreciați de ceilalți probabil e întrecută de puține lucruri. De aceea un comportament care primește apreciere se va repeta.

Îmi amintesc zâmbind de un băiețel de 7 ani căruia la sfârșitul orei de terapie i-am spus că apreciez că în ziua respectivă nu s-a mai băgat sub masă. Pentru el acesta fusese un mod de a atrage atenția tatălui său, de a-l convinge să-i acorde mai mult timp dar și un mod de a transmite suferința lui după divorțul părinților. Așa că, în primele trei întâlniri, doar când venea tatăl, el se băga sub birou și aștepta rugămințile fierbinți ale tatălui ca să iasă de acolo.

Când a auzit că îi spun că apreciez ceva la el, mai ales că făceam acest lucru în prezența tatălui, a zâmbit larg, s-a oprit și a spus că nu a auzit, să-i mai spun o dată. Ceea ce am și făcut, tatăl la rândul lui spunându-i și el că apreciază schimbarea. Și sub birou nu s-a mai ascuns nimeni, cel puțin nu până acum 🙂

 

*”VREI SĂ…?”

Imaginează-ți că te întreb eu:

”Poți să-mi aduci haina din cuier?”

Ce răspuns apare primul, acolo, ascuns? Ce răspuns pe care nu mi-l dai, poate din politețe, poate din obediență?

”Pot dar nu vreau, ce, tu nu te poți ridica de pe scaun să-ți iei singură?”

Pe copii i-am auzit spunând exact așa, pe adulți i-am văzut schimbându-se la față.

”Vrei să-mi aduci haina din cuier?” apelează la liberul tău arbitru, îți dă opțiunea de a spune ”Nu, nu vreau”. De cele mai multe ori însă, tocmai pentru că suntem întrebați care ne este opțiunea ( ”vrei să..?), alegem să ajutăm pe cineva dar asta nu ne face să ne simțim obligați, forțați.

 

*”ÎMI PARE RĂU”

Magia acestor cuvinte e simplă – când tu, adultul, îți ceri scuze pentru ceva, îți înveți copilul că și tu greșești, că a greși nu e un capăt de lume ci e omenesc, că ții cont totuși de sentimentele lui.

Și poate ți se pare că unui copil nu trebuie să-i ceri scuze, poate ție nu ți s-au cerut scuze nici când ai fost certat pe nedrept, nici când ai fost abuzat, nici când….La ce ți-a folosit? Poate crezi că asta te-a făcut mai puternic.  Posibil dar cu ce preț?

 

*Întrebarea ”DE CE?”

Considerată a fi întrebare retorică, de obicei fără răspuns, acuzatoare, această întrebare merită totuși atenție.

Dacă auzim această întrebare, la ce ne gândim? Tu, ca adult, la ce te gândești dacă întreb ”De ce ai pus cana acolo?”

Am pus această întrebare și copiiilor, la unul dintre atelierele dedicate lor. I-am întrebat la ce se gândesc dacă mama sau tatăl lor i-ar întreba asta. Cei mai mulți copii mi-au spus că se gândesc că au greșit ceva, că poate trebuia să fi pus cana în altă parte. Spre bucuria mea, a fost și un copil care mi-a spus că ”Mama poate e curioasă de ce am ales așa, poate vrea să știe dacă vreau să-i dau și fratelui meu ceai, poate vreau să-mi iau cana în camera mea”.

Răspunsul înterior care apare la auzul acestei întrebări depinde însă de reacția adultului, de explicația pe care o dă când pune o întrebare care începe cu ”De ce”.

Îi spui copilului că vrei să știi, că ești curios sau îl cerți după un ”De ce”?

 

Fragment din cartea “Trei saptămâni cu trei copii. Parenting, educația pe bază de rețete universale?”, autor Iulia Cruț, ed. Meditative Arts, 2018 pe care o poți comanda aici