Adevăr sau provocare

Cu ceva timp în urmă, în vară,  copilul meu își freca nasul cu o bucată de gheață. Nu m-am mirat foarte tare, era o zi în care termometrul dădea semne că i-ar place și lui să se scufunde în apă rece însă am vrut să știu dacă nasul și copilul se simt bine. Am aflat că întrerupeam jocul ”Adevăr sau provocare” și el alesese să-și frece nasul cu o bucată de gheață.  Uneori, ca-n viață. Doar că jocul pe care îl facem ține mai mult de provocări la care ne supunem, fiind un fel prin care, cât timp rămânem la cârma ființei noastre, evoluăm.

La cârmă însemnă însă să jucăm jocul complet, să acceptăm și partea care presupune adevărul, altfel provocările rămân doar să ne ridice în sus pe o scală, la un anume rang, ne întăresc stima de sine și orgoliul, însă se dărâmă pe dinăuntrul nostru șansa de a ne întâlni cu esența noastră, cu ceea ce suntem cu adevărat. Provocarea este să aflăm adevărul.

De-a lungul timpului, adevărul a tăiat capete, a ars pe rug, a dus la război și ură. Se pare că nu-i nimic ciudat că fugim de adevăr, că drumul spre el e presărat cu pericolul de a pierde în societate. Ceea ce azi este apreciat și recunoscut, a fost într-o altă vreme condamnat, adevărurile nu par să fie contemporane cu propria ieșire la iveală și nici nu sunt prietene cu măștile pe care toate societățile și le doresc, cu oamenii care își doresc să fie mai apreciați, mai lăudați, sau să ascundă ceea ce nu poate ajunge la urechile celorlalți, și nu neapărat din motive cu adevărat reprobabile.

Și dacă asta vedem în jurul nostru de cum ne naștem, dacă părinții îi spun copilului că nu-i frumos să spună minciuni dar sună la serviciu și spun că sunt bolnavi deși nu vor decât o zi liberă, ce să copiem ca model? Înainte de a întegra cuvintele, noi copiem modelele comportamentale oferite și învățăm rapid că o minciună ne salvează de consecințe imediate. Înainte de a ști că ne ascundem de noi dacă nu ne cunoaștem, că vom juca rolul altcuiva în viața proprie, că s-ar putea să ne trezim actori care plâng la lăsarea cortinei, învățăm că unele adevăruri nu plac nimănui, că unele fapte sau gânduri pot fi puternic respinse de ceilalți, că jucăriile le obțin cei care par a fi copii cuminți.

Ajunși la maturitate, când deja interesele noastre depășesc jucăriile, continuăm să ne ascundem în suflet adânc adevărul despre noi, tânjind după aceeași reprezentare a jucăriei: dragoste, apreciere, recunoaștere.

Provocarea rămâne să descoperim cine este regizorul, cine e cel care dictează ce mască afișăm și ce nevoie exprimă ea. Așa cum aceeași piesă, regizată de doi oameni diferiți va transmite același scenariu altfel, prin anumite sentimente ale fiecărui regizor, prin propria lui personalitate, la fel, fiecare mască e ca un alt actor care intră în scenă la schimbarea rolurilor. Scenariul ni-l scriem singuri, cu fiecare alt actor pe care îl desemnăm să urce pe scenă, să zâmbească oficial, să se conformeze regulilor societății în care vrem să fim importanți sau poate doar să supraviețuim. Și poate că acesta este un joc infinit, poate că avem de descifrat tot alte lucruri despre regizor, important este însă, la ridicarea cortinei și la lăsarea ei de final, să știm de existența celui care a regizat, pentru ca piesa să fie cât mai aproape de una veridică. Falsurile sunt până la urmă nevoite să se confrunte cu suferința demascării, viața trăită fără intenția de a ne cunoaște și recunoaște e ca o piesă de teatru la care ne străduim să râdem sau să plângem- devenim obosiți și nervoși, sarcastici și intoleranți, în cele din urmă întrebându-ne ce rost poate avea ceva ce nu stârnește o scânteie în suflet.

Psihoterapeut Iulia Cruț

Un articol apărut la rubrica Sfatul psihologului, în Ziarul Evenimentul, joi, 26 noiembrie 2015

Sursa:

http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/lifestyle/adevar-sau-provocare–217252161.html