Poate că eu sunt subiectivă…

Mda, poate că eu sunt subiectivă. Că încă nu am auzit să se ducă cineva la doctor de prea mult bine.

Ieșind însă din rolul terapeutului am observat, și să mă contraziceți dacă nu e așa, că în general oamenii trăiesc parcă mai intens supărarea decât bucuria. Mai intens furia decât iubirea față de cineva sau ceva. Parcă s-ar fi făcut cursuri practice de trăit furia, iar la capitolul iubire doar cursul teoretic.

Da, unii copii învață timpuriu că dacă își împing un coleg și îl sperie câștigă popularitate mai rapid decât dacă îi împrumută cuiva jucăria lui. Copiii învață din fașă că dacă plâng și fără motiv vor atrage atenția părinților mai curând decât dacă chicotesc sau râd în hohote.

Apoi copiii cresc și află că nu-i frumos să țopăi de bucurie prin casă- se supără vecinii. Află că dacă spui că te simți minunat, asta  cuiva i-ar putea stârni invidia- conform acelui nescris principiu românesc  “ Să moară și capra vecinului”.

Uneori copiii învață repede cum să-și pună toate aceste măști, masca potrivită pentru a da bine în fiecare context, sau masca aceea care îi protejează cel mai bine. Apoi uită- și mai repede – să le mai dea jos. Și așa ajung adulți și nu mai știu cine sunt cu adevărat, nu mai știu sau nu mai pot să se bucure intens. Nu mai știu sau nu mai pot să se bucure la fel de intens cum o fac când sunt supărați.

Oamenii reușesc cu success să se supere din fel de fel de lucruri- de altfel foarte importante pentru fiecare.Poate pentru alții pot părea uneori că se supără, se înfurie, din lucruri mici, aproape fără motiv. Dar pentru cel în cauză e lucru foarte important și serios.

Mă întreb atunci:

DE CE NU ÎȚI DAI VOIE, OM, ȘI SĂ TE BUCURI?