Când dorința ucide…

„A fost odată o pasăre. Îmbodobită cu o pereche de aripi desăvârșite și pene strălucitoare, colorate și minunate. În sfârșit, o vietate creată ca să zboare liberă și slobodă în cer, să-i bucure pe toți cei care o zăresc.Într-o zi o femeie văzu pasărea și se îndrăgosti de ea. Îi urmări zborul cu gura căscată de uimire, cu inima batându-i mai repede, cu ochii stălucindu-i de emoție. Se îndemnă să zboare împreună cu ea și amândouă călătoriră prin cer într-o armonie desăvârșită. Ea admira, venera, proslăvea pasărea.

Dar îi veni atunci un gând: poate că pasărea voia să cunoască cine știe ce munți îndepărtați. Și femeia se simți înfricoșată. Înfricoșată că nu va mai simți niciodată același lucru pentru altă pasăre. Și se simți invidioasă, invidioasă pe capacitatea de zbor a păsării.

Și se simți singură.

Și cugetă: ” am să instalez o capcană. Data viitoare când va veni pasărea ea nu va mai pleca.”

Pasărea, îndrăgostită și ea, reveni a doua zi, căzu  în capcană și fu închisă în colivie.

Și ea privea zilnic pasărea. Avea la îndemână obiectul pasiunii sale și-l arăta prietenelor ei, care comentau: ‘Dar tu ești o persoană care are totul.”  Între timp începu să se petreacă o ciudată transformare: cum avea pasărea la dispoziție și nu mai era nevoie să o cucerească, își pierdu interesul pentru ea. Pasărea, nemaiputând să-și dea glas sensului vieții sale, începu să slăbească, pierzându-și strălucirea, se urâți – și femeia nu-i mai dădea nicio atenție, mulțumindu-se doar să o hrănească și să-i curețe colivia.

Într-o buna zi, pasărea își dădu duhul. Femeia fusese cuprinsă de o adâncă tristețe și-și ducea zilele cu gândul la ea. Nu-și amintea însă de colivie, își aducea doar de ziua când o văzuse pentru prima oară zburând mulțumită printre nori.

Dacă s-ar fi observat pe sine însăși, ar fi descoperit că ceea ce o emoționa atât de mult la pasărea aceea era libertatea ei, energia aripilor ei în mișcare, nu trupul ei fizic.

Fără pasăre, și viața ei își pierdea sensul și moartea veni sa-i bată la ușă. ” De ce ai venit? „, o întrebă ea pe moarte.

” Pentru ca tu să poți zbura iarași cu pasărea în cer”, răspunse moartea. ” Dacă ai fi lăsat-o să plece și să se întoarcă nestânjenită, ai fi iubit-o și admirat-o și mai mult; acum însă ai nevoie de mine ca să o reîntâlnești.”

Paulo Coelho –  Unsprezece minute