Privind cu ochi de copil

 

Se povesteşte că doi gemeni aveau o discuţie in burtică:

-Tu crezi in viaţa de după naştere?

-Desigur! După naştere trebuie să urmeze ceva , probabil că ne aflam acum aici tocmai ca să ne pregătim pentru ceea ce urmează.

– Ce prostii spui!Şi dacă ar fi aşa cum ar putea să arate ?

-Nu ştiu exact, dar sigur va fi mai multă lumină decat aici.Şi poate vom umbla pe propriile picioare, poate vom manca cu propria noastra gură…

-Ce ciudat! Nu se poate aşa ceva! Nu se poate să umbli cu proppriile picioare ,iar ca să mananci cu gura -ei, asta e chiar de râs! Doar noi mâncam prin cordonul ombilical!

-Ba da, ba da!Cu siguranţa va fi ceva , însă ceva diferit de ceea ce suntem noi obişnuiţi aici.

-Ştii ceva? De acolo nu s-a întors nimeni să povestească! Odată cu naşterea viaţa se termină pur şi simplu; de altfel , viaţa nu e decât o permanentă înghesuială  într-un întuneric profund.

-Eu nu ştiu exact cum va fi după naştere dar sunt sigur că o vom găsi pe Mama, iar ea va avea grijă de noi.Tu crezi în Mama?

-În mama?Şi, după tine, unde ar putea ea sa fie?

-Păi oriunde in jurul nostru.Doar  trăim în ea şi prin ea.Fără ea nu am fi deloc.

-Eu nu cred asta!Eu nu am văzut nici o mamă aşa că e evident că nu exista!

-Dar uneori, când e linişte, o auzim cum cântă, simţim cum atinge lumea din jurul nostru, cum vorbeşte…